Integrarea copiilor cu diagnostice psihiatrice în învățământul de masă este, cu adevărat, o provocare pentru sistem, dar şi pentru mentalitățile celor ce formează sistemul. Cu organizarea de acum, nu are cum să funcționeze un astfel de proiect. Profesorii trebuie pregătiți pentru așa ceva. Și acum sunt situații în care trebuie să se adapteze, dar nu există o pregătire specifică. Fiecare își caută singur informații și metode de lucru. Da, pentru recuperarea multor copii este important să fie integrați în medii normale, dacă nu există un deficit intelectual prea mare sau, comportamental, se pot integra, chiar și cu „o umbră”, pe foarte mulți îi ajută să se dezvolte. Sunt multe cazuri în care copiii chiar nu mai au probleme de integrare după o anumită perioadă de timp.

Școlile speciale au sens doar pentru patologia severă la care este nevoie de recuperare aparte și de o programă specifică.

Pot fi mai agresivi copiii care suferă de ADHD, dar este un efect colateral. În cadrul acestei tulburări, simptomele au legătură cu capacitatea redusă de a se concentra la o acțiune, de a o duce la bun sfârșit, de a sta liniștiți. Sunt și situații în care tratamentul medicamentos nu își face efectul scontat (la care, dacă se adaugă și un mediu familial care nu se adaptează nevoilor copilului, iar copilul va primi o „educație bună”, în care să îi iasă „gărgăunii din cap”), în copil se vor acumula frustrări ce duc la opoziționism. Agresivitatea este o reacție la interacțiunea cu mediul pe care nu îl poate gestiona. Având o rezistență scăzută la frustrare, copiii cu ADHD pot reacționa violent când li se impun lucruri pe care nu și le doresc, când sunt respinși sau agresați, chiar și, doar, atitudinal.

ADHD este o tulburare complexă. Diagnosticul se referă la simptome ce implică „un model persistent al inatenției și/sau hiperactivitate – impulsivitate ce interferează cu funcționarea normală sau cu dezvoltarea” (D.S.M.-5, 2013). Când vorbim de tulburarea ADHD nu vorbim despre copiii obraznici, răsfățați sau violenți; vorbim de indivizi ce suferă de o anumită inactivitate pregnantă în lobii frontali ai creierului, este vorba despre o tulburare psihiatrică autentică. Din 1902, de la pediatrul George F. Still, până la ultima revizie a D.S.M.-ului, cu toate scandalurile și polemicile, nu a fost scoasă această tulburare din manualele și tratatele de psihiatrie, nici nu a fost eradicată la nivelul populației mondiale. Pentru a preîntâmpina o falsă diagnosticare, medicul va fi foarte atent la diagnosticul diferențial și nu va uita nici de aspectele de ordin educațional, social, cultural din care provine acel copil.

Este bine de știut că orice diagnostic psihiatric este dat de un medic psihiatru, pentru această afecțiune, un pedopsihiatru. Acesta coroborează informații din interviul clinic cu analizele medicale, cu evaluările psihologice și ajunge la diagnosticul final. În funcție de tipul de tratament pe care îl stabilește medicul se administrează medicamentele și concentrația acestora. Unele medicamente sunt stimulante (ex.: Ritalin), altele non – stimulante (ex.: Strattera). Aceste medicamente acționează asupra neurotransmițătorilor, ducând la reducerea simptomelor în plan comportamental, o concentrare mai bună a atenției, creșterea pragului de rezistență la frustrare.