Relaţia psihoterapeutică în psihoterapia adleriana

Psihoterapia adleriana este una din teoriile desprinse direct din psihanaliza freudiană, fiind printre cele mai vechi forme de terapie.

Printre principiile puse la baza terapiei de Alfred Adler se regăsesc înţelegerea empatică a clientului dintr-o perspectivă holistă, acceptarea unicităţii pacientului şi nejudecarea sa, susţinerea clientului pe parcursul terapiei cu prietenie.

Don C. Dinkmeyer, W.L. Pew, Don C. Dinkmeyer Jr. – „Adlerian counseling and psyhoterapy”, Monterey, California, Brooks/Cole Publishing Company, 1979, subliniază trăsăturile pe care trebuie să le aibă un psihoterapeut sau consilier adlerian.

Desigur, fiecare aspirant la a deveni consilier sau psihoterapeut îşi va căuta o metodă care să coincidă cu felul său de a fi, cu valorile lui, să i se plieze pe trăsăturile de personalitate.

Astfel, cei ce aleg teoria adleriana ca metodă de lucru sunt persoane active, care participa activ în relaţia cu clienţii, dorind să îi ajute şi să le insufle curaj.

Este adusă în cadrul terapiei dimensiunea activa prin urmărirea scopurilor, comportamentelor şi legilor psihologice unice ce „mişcă” fiecare individ.

• se atribuie mai mult decât atenţie empatică şi reflexivă,
• se urmăreşte cum, în urma confesiunilor sale, se releva crezurile şi scopurile şi, astfel, cum se poate interveni eficient.

Este evident că este respectat ritmul fiecărui client, dar abordarea nu este pasivă, aşteptându-se întâmplarea unei minuni şi ca insight-ul ??să se producă nu din senin, ci prin discuţii şi întrebări, clientul este direcţionat către înţelegerea şi conştientizarea propriilor emoţii, scopuri, acţiuni şi credinţe şi modificarea acestora pentru o mai bună adaptare la sarcinile vieţii.

Fiecare psihoterapeut trebuie să ţină minte că este un model în relaţia cu clientul şi ca toate acţiunile sale trebuie să fie conforme cu acest lucru.

Câteva dintre cele mai importante trăsături ale unui psihoterapeut sau consilier adlerian sunt:

• Conştiinţa propriilor credinţe
  • terapeutul trebuie să fie conştient de credinţele sale şi de cu, acestea pot influenţa clientul şi terapia. Ştiind foarte clar de ce au ales această meserie şi pentru ce este important pentru ei să îi ajute pe alţii, pot conştientiza şi gestiona motivele, scopurile, atitudinile şi sentimentele ce pot crea genera disfuncţii în cadrul terapiei.

• Conştiinţa propriilor sentimente
  • terapeuţii sunt antrenaţi să urmărească sentimentele şi emoţiile clienţilor şi să culeagă atitudinile nonverbale ale acestora. Dar, foarte important, este să fie atenţi şi cu propriile sentimente şi emoţii, mai ales cu acelea care pot interfera cu terapia. Terapeuţii ce se implică până la simpatie, trecând de pragul empatic, pot deveni entuziaşt, în legătură cu progresul unui clien, în cadrul terapie, sau descurajaţi de stagnarea acestuia. Aceasta se traduce cu asumarea întregii terapii şi asumarea mai mult decât trebuie a succeselor sau a eşecurilor. Psihoterapeutul trebuie să fie conştient că toate rezultatele terapiei sunt în parte datorate implicării şi iniţiativei clientului,  precum şi lipsei acestora.

• Conştientizarea rolului modelator al psihoterapeutului
  • aceştia servesc drept model clienţilor, chiar dacă nu îşi doresc acest lucru. Clienţii sunt foarte atenţi la modul în care psihoterapeutul îşi rezolvă şi gestionează problemele personale. Un stil de viaţă furtunos şi dezordonat, copii „scăpaţi din mână”, o relaţie intimă cu probleme, lipsa de prieteni, pot umbri capacităţile de rezolvare a problemelo, a psihoterapeutului. Scăzând încrederea în psihoterapeut, va scădea şi implicarea în terapie a clientului. rezultând eşecul acesteia şi părăsirea timpurie a terapiei.

Conform studiului lui Schmith şi Strong din anul 1970, în care se urmăreau trăsăturile psihoterapeuţilor adlerieni consideraţi ca fiind experţi de cei care nu sunt experţi, a reieşit ca cei consideraţi experţi prezintă un comportament prietenos şi atent, sunt siguri pe ei şi pot ajunge cu uşurinţă la miezul problemei. Cei consideraţi ca nefiind experţi prezintă un comportament anxios, sunt tensionaţi, ezitanţi şi nesiguri.

Standarde etico morale ridicate – psihoterapeutul trebuie să fie de încredere şi să aibă grijă de clienţii săi şi de bunăstarea acestora. Datele personale trebuie să rămână confidenţiale. Toate discuţiile şi confesiunile clienţilor nu pot fi împărtăşite cu alţii, mai puţin situaţiile în care este în pericol viaţa clientului sau a altora.

Conştientizarea trăsăturilor necesare pentru o mai bună dezvoltare a clientului în cadrul terapiei – pentru ca în urma terapiei calitatea vieţii clientului să crească şi să îşi atingă scopurile pentru care a intrat în terapie, instrumentele de lucru indispensabile ale psihoterapeutului sunt:

• Empatia – înţelegerea vieţii din perspectiva clientului, aceasta implică înţelegerea logicii private a clientului, a credinţelor acestuia şi desigur, a moţilor.
• Grijă şi preocupare – exprimarea acestora verbal, dar şi nonverbal, pe întreaga perioadă a terapiei, într-un mod autentic
• Autenticitate şi deschidere – coerenţă între acţiuni şi cuvintele terapeutului şi acceptarea necondiţionată a pacientului
• Raportare pozitivă şi respectuoasă – aprecierea individului ca persoană şi a valorii acestuia
• Înţelegerea şi clarificarea înţelesurilor şi scopurilor comportamentelor individului
• Folosirea unor tehnici orientate către acţiune, cum sunt încurajarea şi confruntarea cu propriile emoţii, gânduri, acţiuni.^[1]

Rudolf Dreikurs „Relaţia psihoterapeutică, considerată de noi ca fiind adecvată, nu necesită transfer, ci o relaţie bazată de respect reciproc şi încredere. Acest lucru este mai mult decât o simplă stabilire a contactului şi raportului. Cooperarea terapeutică implică alinierea scopurilor. Atunci când scopurile şi interesele clientului şi cele ale psihoterapeutului se ciocnesc, nu se poate stabili o relaţie satisfăcătoare. Câştigarea cooperării clientului pentru sarcinile comune, este o premisă pentru orice terapie, păstrarea acesteia este o grijă constantă. Ceea ce pare a fi o „rezistenţă la terapie”, constituie în fapt, o discrepanţă între scopurile psihoterapeutului şi cele ale clientului.”^[2]

Pornind de la acest citat este uşor de înţeles care sunt principiile ce pun bazele relaţiei psihoterapeutice adleriene.

1. 1.     Emiterea de ipoteze şi încurajarea

În cadrul relaţiei ce se creează într-o psihoterapie adleriana, psihoterapeutul este un agent activ al schimbării, transformând discuţia din cadrul şedinţelor în discuţii cu semnificaţie terapeutică, lăsând deoparte discuţiile ce nu duc nicăieri şi încercând să valorifice, în interesul pacientului, diferitele elemente ce apar. Astfel tehnica emiterii de ipoteze ajută clientul să desluşească în hăţişul de sentimente şi comportamente cu care se confruntă. Acest lucru ajută la înţelegerea propriilor comportamente şi copuri şi a modalităţilor şi felului în care aceasta trebuie să se schimbe. Este de ştiut că Fiecare client este expert în propria viaţă, aşa ca psihoterapeutul nu va trece pe o poziţie de superioritate şi să emită axiome în ceea ce priveşte viaţa pacientului. Acesta propune diferite ipoteze spre discuţie şi analiză, astfel încât clientul este cel care decide dacă i se potriveşte, dacă chiar este reală şi dacă merită insistat pe acea cale. Nu se pun în discuţie situaţiile în care clientul ţine ascunse anumite trăiri sau sentimente sau comportamente şi are, aşa numită, „agenda ascunsă”.

Adler se întrebă la primul interviu cu un pacient nou: nu cât este de bolnav, ci cât din el este sănătos. Încurajarea este o constantă pe parcursul terapiei adleriene. Cei mai mulţi clienţi se simt fără curaj în a înfrunta problemele vieţii. Încurajarea în a-şi înţelege, şi exprimă util, propriile emoţii, trăiri şi comportamente îl ajută pe client să şi le asume şi să le schimbe.

1. 2.     Respectul şi încrederea reciproc 

Acestea sunt indispensabile în cadrul relaţiei psihoterapeutice adleriene. O relaţie în care ajutorul este activ se bazează pe încredere şi respect în care nici unul dintre participanţi nu este superior sau inferior. În zona efortului comun şi colaborării, se creează mişcarea psihologică în care clientul devine responsabil pentru propria viaţă. Respectul se mai traduce şi în luarea în calcul a celor trei nevoi ce apăr în cadrul terapeutic: ale clientului, ale terapeutului şi ale relaţiei terapeutice.

1. 3.     Alinierea scopurilor

Este de la sine înţeles ca doi oameni ce nu au un scop comun nu pot colabora pe acea temă. Definirea clară a scopurilor terapiei şi câştigarea cooperării clientului pentru îndeplinirea acestora, reprezintă fundamentul unei psihoterapii. În momentul în care terapeutul, nu este atent la scopurile şi la mişcarea clientului şi încearcă să conducă clientul către propriile scopuri, se naşte o stare tensionată, terapia se loveşte de rezistenţe, finalitatea fiind părăsirea terapiei de către pacient. Această dând dovadă de lipsă de respect, este centrat pe sine şi pe nevoia de a avea dreptate.

Relaţia psihoterapeutică poate să fie viciată de anumite interferenţe. B.H. Schuman[3] publică în 1973, în lucrarea apărută la Centrul Adleriana din Chicago, o listă a elementelor ce pot interveni în relaţia terapeutică:

• Teamă de a avea o problemă
  • a veni la psihoterapeut înseamnă să recunoşti că ai o problemă pe care nu o poţi rezolva singur, căutând ajutor.
  • Teamă de a fi expus
    • dacă îţi împărtăşeşti trăirile şi emoţiile îţi vei distruge imaginea pe care doreşti să o ai în ochii celor din jur
  • Teamă de a fi dezaprobat
    • povestind cele mai intime gânduri ale tale poţi naşte un comportament dezaprobator de la cei din jurul tău, inclusiv din partea terapeutului.

Tot Shulman[4], în lucrarea din 1964 a organizat pe categorii tehnicile de apărare ale clientului în faţa terapeutului în ordinea de a-şi salva stima de sine.

1. Externalizarea:

vina nu este a mea, este a celor din jur – acest lucru se manifestă practic prin:

• Cinism: cei ce apelează la cinism nu îşi asumă comportamentele, consideraţi vinovaţi, pe cei ce conduc, „sistemul”.
• Inadecvare:  persoana se victimizează, demonstrând incapacitatea şi inabilitatea de a funcţiona.
• Revoltă:  consideră că nu se pot subordona regulilor vieţii, intra în permanent conflict cu regulile cele mai comune ale vieţii.
• Proiectarea asupra altora:  considera că vina este exclusiv a celor din jurul lor pentru tot ce i se întâmplă

1. „Petele albe”: se traduce prin ignorarea şi neluând în seamă a problemelor, urmărind modelul: „dacă nu mă uit, înseamnă că nu este acolo.”
2. Auto control excesiv: acesta poate duce la suprimare emoţională, toate trăirile, pozitive sau negative, fiind ignorate şi suprimate.
3. Dreptatea arbitrară:  persoana ia decizii arbitrare şi înlătură orice îndoială privitoare la aceasta.
4. Eludarea şi crearea de confuzie: indivizii nu se lasă „ţintuiţi la pământ” şi se ascund minţind, afişând un comportament ignorant sau schimbând subiectul.
5. Căinţă şi denigrare de sine: individul consideră că nu are niciodată dreptate, ei în spatele sentimentului de vină îşi pot continua comportamentele dar având stima de sine salvată, afişând une intenţii dar la care deznodământul este constant negativ
6. Nevoia de a manipula: indivizii manipulează constant pe cei din jur, clamând ce mare suferinţă va avea dacă nu i se îndeplinesc toate după plac.^[5]