În majoritatea lucrărilor ce au ca scop prezentarea teoriei adleriene se porneşte de la complexul de inferioritate, complex care este pus la baza teoriei adleriene şi fiind considerat principala diferenţă dintre teoriile psihanalitice şi adleriene. Desigur, aceasta a fost o primă abordare, dar, cum şi la Freud teoria sexualităţii a evoluat, de-a lungul timpului şi teoria adleriana a căpătat noi şi noi valenţe, astfel teoria inferiorităţii (organelor, într-o primă fază) devenind doar o parte a unui întreg sistem de a înţelege individul.
Pentru a putea înţelege uşor sistemul adlerian este nevoie de cunoaşterea şi înţelegerea postulatelor ce stau la bază teoriei adleriene.
- UNICITATEA
Unicitatea perspectivei fiecărui individ asupra a tot ce îl înconjoară stă la baza acestui postulat.
Toate întâmplările din viaţa de zi cu zi, toate fenomenele psihice şi psihologice, sociale, etc. sunt experimentate de către individ într-un mod individual, unic şi care nu poate fi abordat cu acelaşi înţeles şi semnificaţie, decât dacă am avea acces la toate instrumentele sale de decodificare şi interpretare a informaţiei, inclusiv cele emoţionale şi afective, mai pe scurt, dacă am cunoaşte „stilul său de viaţă”.
Mult comentatul complex de inferioritate, la care făceam referire mai sus, este considerat ca fiind baza condiţiei umane, aceasta generând o imperioasă nevoie de creştere, atât biologică cât şi culturală, intelectuală, spirituală, etc.
Nevoia intrinsecă a indivizilor de a-şi depăşi limitele şi de a ajunge la nivelul pe care îl doresc transformă acest complex de inferioritate în forţa motrice volitivă ce stă la baza ontogenezei.
Pornind de la ideea că, pe parcursul vieţii, indivizii luptă continuu să îşi depăşească condiţia şi să urce pe o scară de la un minus perceput la un plus perceput, copilul începe să îşi folosească principalele „cărămizi”: ereditatea şi mediul.
Cu aceste elemente, şi folosind ca unealtă creativitatea, indivizii îşi formează noţiuni, idei păreri, învaţă cum şi în ce fel să experimenteze şi să îşi integreze lumea înconjurătoare.
- INSERARE SOCIALĂ
Oamenii sunt fiinţe eminamente sociale. A se discuta despre oameni în afara umanităţii nu ar avea sens. A. Adler a perceput individul cu o înclinaţie naturală către ceilalţi indivizi.
Din punctul de vedere al dezvoltării, la naştere suntem printre cele mai dependente fiinţe de pe planetă. Este obligatoriu, pentru supravieţuirea noastră, ca cineva să fie lângă noi de la momentul naşterii şi să ne îngrijească.
Pornind de la această primă experimentare a poziţiei de dependenţă, copilul se descoperă pe el şi lumea din jur prin intermediul primelor legături pe care le leagă cu membrii ce îl îngrijesc.
Primele relaţii ale unui copil cu cei din jurul său pot avea rol predictiv asupra primelor impresii asupra lumii.
Adler considera că în fiecare om există o nevoie intrinsecă de a face parte din „marea lucrare” a omenirii, o mare dorinţă de a aparţine acestei comunităţi şi de a servi binelui umanităţii.
Termenul folosit de către aceasta a fost Gemeinschaftsgefühl, termen tradus în engleză drept „ social interest / comunity feeling”, iar în romană „interes social / spirit comunitar” (forme acceptate atât de “Asociaţia pentru Psihologie şi Psihoterapie Adleriană din România -APPAR-”, cât şi de Institutul de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană).
Părinţii, persoanele importante din viaţa unui copil, îi oferă oportunităţi de a vedea diferite modele de apartenenţă la grup, la cum îşi pot găsi şi ei locul şi rolul în cadrul grupului şi cum pot deveni importanţi. Şi pe baza acestora, copilul începe să ia decizii şi să îşi construiască propriul model şi propriile reguli, pe care ulterior le va folosi pe parcursul vieţii pentru a înţelege, prevedea şi rezolva diferitele situaţii cu care se va întâlni.
- FENOMENOLOGIE
Fenomenologia reprezintă latura subiectivă a fiecărui individ, regulile sale de bază în viaţă. Adler a denumit acest set de reguli după care indivizii îşi conduc existenţa „stil al vieţii”.
Psihologia individuală este o psihologie a „folosirii”. Nu evenimentele sunt cele care contează, ci ce va face cu acestea individul, iar acest lucru ţine, firesc, de modul său de a le interpreta.
Predeterminismul, forţele pulsionale şi instinctele nu fac obiectul de studiu al acestei teorii.
„Omnia ex opinione suspensa sunt” – toate lucrurile depind de opinia persoanei (Seneca).
Deoarece fiecare individ are lumea sa interioară, guvernată de legi unice şi o imagine unică asupra a ce este în exteriorul său, unica posibilitate de a-l înţelege este aceea de a-l înţelege empatic.
Astfel, în psihologia individuală, empatia devine liant la nivel social. Cât timp toţi oamenii ar înţelege empatic pe cei din jurul lor, locul lor ar fi mult mai clar definit, iar sentimentele de a aparţine şi de a fi semnificant s-ar satisface de la sine, ar fi inteligenţi şi maturi din punct de vedere emoţional.
- HOLISM
Jan Smuts spunea că “întregul este mai mare decât suma părţilor sale componente”.
În forma reducţionistă de prezentare a personalităţii, totul se reduce la: pulsiuni, libido, condiţionare, economie, foame, etc. Adler considera că abordarea trunchiată a personalităţii nu face decât să ne ofere imagini trunchiate ale acesteia, inutile în a te ajuta să înţelegi ceva şi să îţi poţi forma o imagine de ansamblu asupra acelei persoane la un moment dat.
Cât timp personalitatea umană este considerată ca fiind multitudinea faţetelor şi valenţelor unei persoane, este de neconceput că aceasta poate fi studiată altfel decât cu o viziune de ansamblu asupra persoanei.
Stilul de viaţă al individului reprezintă suma trăirilor, gândurilor, emoţiilor, acţiunilor sale în cadrul propriei vieţi, în relaţie cu sine şi în relaţie şi cu ceilalţi, Structurarea personalităţii pe etaje, segmente, etc. Nu îşi regăseşte locul în psihologia individuală, contravenind tocmai cu una dintre ideile sale fundamentale.
- FINALISM (teleologie)
Acest principiu se referă în fapt la planul teleologic al acţiunilor, gândurilor şi sentimentelor oamenilor. Nici o acţiune a unui individ nu se produce fără un scop.
Scopurile au o natură eminamente subiectivă, sunt un produs unic pentru fiecare persoană la un moment dat. Astfel, scopul, modalitatea de a-l atinge, sentimentele individului faţă de acesta şi plasarea acestuia în faţa scopului (resemnare, determinare, îndârjire, amânare etc.) sunt produse unice ale personalităţii individului, sunt situaţionale şi circumstanţiale.
Scopurile pot fi „pentru o viaţă” sau pentru termene mai scurte, important în înţelegerea acestora este că sunt produsul experienţelor anterioare ale individului, un produs al propriei dezvoltări şi fără a avea o imagine holistică asupra lor, multe pot părea fără sens sau chiar distructive, periculoase.
Scopurile pot fi conştiente sau, în cele mai multe cazuri, neconştiente, această caracteristică putând fi dată de momentul la care a fost asimilat drept scop (o fetiţă de 3 ani care descoperă plăcerea de a fi în luminile scenei şi în centru atenţiei, va urmări acest scop şi la 55 ani, deşi cariera sa nu a avut legătura cu zona artistică).
Cât timp scopurile nu sunt conforme cu imaginea pe care individul vrea să o afişeze despre sine, atât în faţa sa, cât şi a celor din jur, acesta este un alt motiv pentru care scopul poate fi neconştient.