Pe piaţa literaturii de specialitate, pe tema „meseriei de a fi părinte” există materiale din abundenţă. Majoritatea cabinetelor de psihologie oferă servicii de parenting (parentaj) sau consiliere/ psihoterapie pentru familie şi/sau copii.
A devenit un subiect la modă şi printre bloggeri, dar îl regăsim şi în paginile ziarelor, cu titluri de genul „Cum să îţi creşti copilul”, „Cele mai bune sfaturi pentru părinţi” şi aşa mai departe. La tot acest val de informaţii şi păreri, de multe ori avizate şi corecte, apar şi reacţii, unele contra: „Lasă că şi noi am crescut copii şi uite că nu au murit” sau „O bătaie, la vremea ei, prinde bine”, sau „Ce vin ăştia din afară să ne înveţe despre cum să ne creştem copiii?!”, dar şi altele pro, de genul „Tot ce se făcea înainte era prost” sau „Copilului crescut modern nu trebuie să i se spună nu”.
Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Şi una şi cealaltă dintre reacţii sunt urmări fireşti ale propriilor educaţii primite, de către cei ce le emit.
Copiii, după cum spunea Dreikurs, sunt excelenţi observatori, dar groaznici interpreţi. Toţi adulţii care vorbesc acum despre parenting au fost copii şi au preluat şi ei, la rândul lor, un model, care poate fi mama, tata, bunicii, mătuşa, etc. Şi ei au fost un produs al familiilor lor şi chiar simptom, în anumite situaţii. Şi, astfel, au luat decizii despre ceea ce este bine şi despre ceea ce este rău. Dar, revin, deciziile le-au luat pe când ei înşişi erau copii, şi nu la maturitate. Toate informaţiile primite, propria experienţă de viaţă, exemplele celor din jur, sunt prelucrate „prin ochii” copilului care este adultul de acum şi nu fac decât să le întărească acele păreri, acestea devenind convingeri de bază. La aceasta, adăugăm şi că linia de mişcare a fiecărui individ este de la un minus perceput la un plus perceput, orice ar însemna acest lucru pentru fiecare individ în parte. Pe scurt, toată lumea are intenţii bune la baza oricărei păreri sau a oricărui comportament (nu vorbim de patologie), cu atât mai mult în ceea ce implică creşterea copiilor.
Reunind toate aceste lucruri, consider că trebuie subliniat faptul că, oricât de diferite ar putea părea reacţiile celor cărora le sunt adresate orele de parentaj sau de consiliere familială, acestea au la bază o intenţie pozitivă. Această reacţie este conformă cu convingerile de bază ale fiecăruia, iar aceste convingeri au fost statuate la momentul la care adultul de acum are, la rândul său, un copil. Nu este scopul acestui articol să arate ce este bine sau ce este rău, ci să prezinte o perspectivă a ceea ce se întâmplă cu toată informaţia difuzată pe această temă şi de ce reacţiile şi comportamentele sunt dintre cele mai diverse, necontând ce fel de informaţie a primit individul, pe ce canale a ajuns la acesta sau cât este de abundentă.
O recomandare ar putea fi aceea ca, în procesul de educare al propriilor copii, adulţii să-şi acorde un timp (care poate fi chiar consistent) pentru a se cunoaşte pe ei înşişi (de preferat, urmând o psiho-terapie individuală), pentru a-şi înţelege propriul sistem de valori şi de gândire; în acest fel, aceştia ar putea lua decizii şi ar putea trece la acţiune într-un mod matur şi asumat.