Există un moment prin care trec aproape toți oamenii înainte să înceapă psihoterapia. Nu este momentul în care sună pentru o programare și nici cel în care intră pentru prima dată într-un cabinet. De cele mai multe ori începe cu mult înainte, într-o seară obișnuită, după ce casa s-a liniștit, când deschid calculatorul, scriu în Google „psihoterapeut” și încep să caute un om pe care nu l-au întâlnit niciodată.
Se deschid mai multe pagini. Apar zeci de fotografii, descrieri și prezentări care, la prima vedere, seamănă destul de mult între ele. Citești despre formări profesionale, orientări terapeutice, experiență, anxietate, depresie, traumă, dezvoltare personală. Intri pe un site, îl închizi, deschizi altul, citești câteva recenzii, apoi revii la primul. La un moment dat îți dai seama că, în loc să ai mai multă claritate, ai și mai multe întrebări. Cum îmi dau seama că omul acesta este potrivit pentru mine? Ce anume ar trebui să urmăresc? Contează școala de psihoterapie? Contează tehnicile? Sau, până la urmă, contează pur și simplu omul?
Este o întrebare cât se poate de firească. De fapt, procedăm aproape la fel ori de câte ori avem nevoie de un profesionist. Dacă trebuie să alegem un medic, un avocat, un profesor pentru copilul nostru sau chiar un instalator despre care vrem să știm că își face bine meseria, întrebăm oameni în care avem încredere, căutăm recomandări și încercăm să aflăm cât mai multe înainte să luăm o decizie. Nu există nimic greșit în această abordare și nu văd niciun motiv pentru care psihoterapia ar face excepție.
Și aici contează pregătirea profesională, contează experiența, contează seriozitatea, formarea continuă și recomandările primite de la alți oameni. Ar fi chiar ciudat să alegem un psihoterapeut fără să ne intereseze aceste lucruri. Numai că, după câțiva ani de cabinet, am ajuns să cred că ele reprezintă doar începutul răspunsului. Sunt importante, dar nu sunt suficiente. Există ceva ce nici cea mai bine construită pagină de internet, nici cea mai frumoasă fotografie și nici cel mai impresionant CV nu pot transmite. Cum este omul atunci când intri în cabinet și începi să vorbești cu el.
Poate tocmai aici psihoterapia seamănă și, în același timp, diferă de multe alte profesii. Și aici alegem un specialist. Dar, spre deosebire de multe alte situații, alegem și omul alături de care vom construi, poate luni sau chiar ani, una dintre cele mai sincere relații pe care le vom avea vreodată. Iar lucrul acesta nu poate fi aflat înainte de întâlnire, indiferent cât de atent am citi prezentarea de pe site.
Înainte să vorbim despre școli de psihoterapie, tehnici sau orientări terapeutice, cred că merită să ne oprim puțin asupra lucrurilor pe care le putem afla încă dinainte de prima ședință.
Internetul ne oferă astăzi mai multe informații decât au avut vreodată generațiile dinaintea noastră. Putem vedea unde s-a format un psihoterapeut, în ce orientare lucrează, dacă este acreditat, cu ce tipuri de dificultăți are experiență și dacă publică articole sau susține conferințe. Toate acestea sunt informații utile și cred că este bine să facă parte din procesul de alegere. La fel de utile pot fi și recomandările venite din partea unor oameni în care avem încredere. Dacă cineva apropiat îți spune că terapia l-a ajutat și că s-a simțit în siguranță alături de un anumit psihoterapeut, este firesc să iei în serios experiența lui.
În același timp, este bine să ne amintim că recomandările au și limitele lor. Un terapeut care a fost extraordinar pentru prietenul tău poate să nu fie alegerea cea mai potrivită pentru tine. Nu pentru că unul dintre voi greșește, ci pentru că oamenii sunt diferiți. Fiecare vine în terapie cu propria poveste, cu propriul ritm, cu propriile nevoi și cu propriul mod de a construi încrederea. Exact așa cum nu toate relațiile de prietenie funcționează între orice doi oameni, nici relația terapeutică nu poate fi evaluată doar prin experiența altcuiva. Același lucru este valabil și pentru recenziile online. Ele pot spune ceva despre experiența unor oameni, dar spun foarte puțin despre experiența pe care o vei avea tu. De aceea, cred că este util să citești, să te informezi și să verifici toate aceste lucruri, dar fără să uiți că ele nu pot înlocui întâlnirea propriu-zisă.
De altfel, una dintre întrebările pe care o aud cel mai des, chiar înainte să înceapă prima ședință, este dacă oamenii vor ști destul de repede dacă au ales bine. Întrebarea este legitimă și cred că merită un răspuns sincer. În cele mai multe cazuri, răspunsul începe chiar din primele minute petrecute împreună.
— Bună ziua, bine ați venit. Eu sunt George Chiriacescu. Este în regulă să ne spunem pe nume?
De obicei urmează un zâmbet discret și un „da”.
— Atunci, de acum înainte, eu sunt George. Este prima dată când intrați într-un cabinet de psihoterapie?
Foarte mulți oameni îmi răspund că da.
Și aproape întotdeauna observ același lucru. Nu neapărat emoție puternică, cât mai degrabă o ușoară reținere firească. Intri într-un loc pe care nu îl cunoști, te așezi pe o canapea pe care nu ai mai stat niciodată și urmează să vorbești cu un om pe care îl vezi pentru prima dată. Ar fi ciudat să nu existe câteva momente de acomodare.
De aceea, nu încep niciodată direct cu problema pentru care omul a venit.
Îi spun că vom avea mai întâi o scurtă discuție introductivă, că îi voi adresa câteva întrebări care mă ajută să înțeleg contextul în care se află și să mă orientez în povestea lui. Între timp, are ocazia să se obișnuiască și cu mine și cu cabinetul. Apa este întotdeauna pe masă și îl invit să se servească ori de câte ori simte nevoia, fără să întrebe.
Abia după aceea ajungem la motivul programării. Dar nici atunci nu mă grăbesc să întreb direct despre simptom sau despre diagnostic. Există o întrebare care mă interesează aproape de fiecare dată mai mult decât orice altceva.
„Care a fost momentul în care ai hotărât că este timpul să vii?”
Întrebarea aceasta spune adesea mai multe decât pare la prima vedere. Sunt oameni care îmi răspund că au luat decizia cu o seară înainte să sune. Alții îmi spun că se gândesc la terapie de luni (poate ani) întregi și că au avut numărul de telefon salvat în agendă fără să își facă curaj să sune. Sunt și persoane care recunosc, zâmbind, că au intrat pe pagina cabinetului de zeci de ori înainte să apese, în cele din urmă, pe butonul de programare.
Uneori, decizia de a începe psihoterapia nu se ia într-o zi, ci se coace încet, aproape pe nesimțite. O ceartă care a durut mai mult decât celelalte, o noapte în care nu ai mai putut dormi, un atac de panică, o despărțire, o pierdere sau, pur și simplu, oboseala de a încerca de prea mult timp să te descurci singur. De aceea, îmi place să aflu nu doar ce îl aduce pe omul din fața mea în cabinet, ci și povestea drumului până aici. De multe ori, în acel drum se află deja o parte importantă din răspuns.
La finalul primei întâlniri, le povestesc și cum înțeleg eu psihoterapia și cum lucrez în cabinet. Nu pentru a-i convinge că aceasta este cea mai bună abordare și nici pentru a transforma prima ședință într-o prezentare a psihologiei adleriene, ci pentru că mi se pare firesc ca omul din fața mea să poată decide în cunoștință de cauză dacă felul meu de a lucra este potrivit pentru el. Cred că alegerea unui psihoterapeut este o decizie care se construiește în ambele sensuri. Eu încerc să înțeleg dacă sunt omul care îl poate ajuta în etapa aceasta a vieții lui, iar el încearcă să înțeleagă dacă acesta este locul în care poate începe să vorbească despre lucrurile care îl dor. Din afară, toate acestea pot părea simple detalii de organizare. În realitate, ele fac parte din ceea ce cercetătorii numesc alianță terapeutică. Este un termen tehnic, dar ideea din spatele lui este surprinzător de simplă. Înainte ca psihoterapia să fie o colecție de tehnici sau un schimb de idei, ea este o relație de lucru între doi oameni care încearcă să înțeleagă împreună aceeași problemă.
De mai bine de cincizeci de ani, cercetătorii încearcă să răspundă la o întrebare care pare simplă și totuși nu este: ce produce, de fapt, schimbarea în psihoterapie? Este școala terapeutică? Este experiența profesionistului? Sunt tehnicile pe care acesta le folosește? Sau este altceva?
Răspunsul pe care îl oferă cercetarea este mai puțin spectaculos decât ne-am aștepta și tocmai de aceea cred că este atât de valoros. Toate aceste lucruri contează. Contează formarea profesională, contează experiența, contează orientarea terapeutică, contează tehnicile, dar niciuna dintre ele nu lucrează singură.
Unul dintre cele mai constante rezultate pe care le găsim în literatura de specialitate este importanța relației terapeutice. Oamenii au șanse mai mari să beneficieze de psihoterapie atunci când reușesc să construiască împreună cu terapeutul lor o relație bazată pe încredere, colaborare și respect reciproc. Nu este vorba despre simpatie și nici despre faptul că terapeutul este „drăguț”. Este vorba despre sentimentul că poți spune lucruri dificile fără teama de a fi judecat, că omul din fața ta încearcă sincer să înțeleagă lumea prin ochii tăi și că lucrați împreună în aceeași direcție.
Cred că aici apare una dintre cele mai importante diferențe dintre psihoterapie și multe alte profesii. Dacă merg la un ortoped, îmi doresc un medic foarte bine pregătit. Relația dintre noi contează, fără îndoială, dar principalul instrument al muncii sale îl reprezintă cunoștințele medicale și actul medical propriu-zis. În psihoterapie, competența profesională rămâne la fel de importantă, însă ea ajunge la celălalt prin intermediul relației. Cu alte cuvinte, ceea ce știe terapeutul și felul în care reușește să construiască o relație de lucru nu pot fi despărțite atât de ușor. Poate tocmai de aceea doi psihoterapeuți formați în aceeași școală, cu aceeași acreditare și chiar cu o experiență asemănătoare pot lucra foarte diferit. Nu pentru că unul respectă teoria mai puțin decât celălalt, ci pentru că fiecare este, înainte de toate, un om. Are un anumit ritm, un anumit fel de a asculta, un anumit mod de a pune întrebări și de a însoți procesul terapeutic.
La fel se întâmplă și cu oamenii care vin în cabinet. Unii au nevoie de mai multă structură și se simt în siguranță atunci când întâlnirile au un cadru foarte clar. Alții au nevoie de timp până când reușesc să vorbească despre ceea ce îi doare. Unii apreciază întrebările directe, alții au nevoie ca lucrurile să fie descoperite încet, fără grabă. Nu există un ritm bun pentru toată lumea și nici un singur mod corect de a construi o relație terapeutică.
La întrebarea „Care este cel mai bun psihoterapeut?” nu există, de fapt, un răspuns. La fel cum nu există profesorul perfect, medicul perfect sau prietenul perfect, nu există nici psihoterapeutul potrivit pentru toată lumea. Există, în schimb, psihoterapeutul care poate fi potrivit pentru un anumit om, într-un anumit moment al vieții lui.
Poate că, odată ajunși aici, cea mai firească întrebare este aceasta: dacă omul contează atât de mult, atunci de ce mai contează școala de psihoterapie? Răspunsul este mai nuanțat decât pare și merită o discuție separată, în partea a doua.
