Poate că, odată ajunși aici, cea mai firească întrebare este aceasta: dacă relația terapeutică este atât de importantă, atunci de ce mai contează școala de psihoterapie? Mai are importanță dacă terapeutul este format în psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihanalitică, sistemică, experiențială sau adleriană? Contează tehnicile pe care le folosește sau, odată ce am găsit omul potrivit, toate acestea trec în plan secund?
Sunt întrebări la care nu se poate răspunde printr-un simplu „da” sau „nu”. Ar fi tentant să spunem că relația este totul și că restul sunt doar detalii. Ar fi la fel de greșit să credem că alegerea școlii potrivite este cheia succesului și că, odată făcută această alegere, relația dintre psihoterapeut și client nu mai are decât un rol secundar. În realitate, cele două nu se exclud, se completează.
Relația terapeutică reprezintă spațiul în care are loc schimbarea. Școala de psihoterapie influențează felul în care terapeutul înțelege această schimbare și modul în care încearcă să o faciliteze. Cu alte cuvinte, relația răspunde la întrebarea „cum lucrăm împreună?”, iar orientarea terapeutică încearcă să răspundă la întrebarea „cum înțelegem ceea ce se întâmplă?”
Pentru a înțelege de ce există atât de multe orientări terapeutice, cred că merită să facem un pas înapoi.
De ce există atât de multe școli de psihoterapie?
Pentru cineva care privește psihoterapia din afară, lucrurile pot părea derutante. Dacă este o profesie bazată pe cercetare și pe experiență clinică, de ce nu există o singură metodă? De ce sunt atât de multe școli, fiecare cu propriile concepte, propriul limbaj și propriile tehnici?
La prima vedere, ai putea avea impresia că psihologii nu s-au pus încă de acord asupra felului în care funcționează omul. Explicația este însă alta.
Omul este suficient de complex încât să nu poată fi înțeles dintr-o singură perspectivă. De-a lungul ultimului secol, diferiți autori au încercat să răspundă la aceleași întrebări fundamentale. De ce apare suferința psihologică? Cum se dezvoltă personalitatea? De ce repetăm anumite tipare de relație? Cum devine posibilă schimbarea?
Au pornit însă din puncte diferite și au ajuns să construiască modele diferite.
Acest lucru nu este specific doar psihoterapiei. Și în medicină există specializări diferite. Un cardiolog, un neurolog și un endocrinolog pot privi aceeași persoană și fiecare va observa alte aspecte. Nu pentru că unul dintre ei greșește, ci pentru că fiecare a fost pregătit să privească organismul dintr-o anumită perspectivă.
În psihoterapie, se întâmplă ceva asemănător. Orientările terapeutice nu s-au născut pentru că una ar fi demonstrat că toate celelalte greșesc. Ele au apărut pentru că fiecare a încercat să explice o parte din complexitatea naturii umane pe care teoriile existente nu reușeau să o surprindă suficient. De aceea, înainte de a vorbi despre tehnici, cred că merită să ne uităm la întrebările pe care fiecare dintre aceste orientări încearcă să le răspundă.
Aceeași persoană, întrebări diferite
Să ne imaginăm o persoană. Are treizeci și opt de ani și, de aproape un an, trăiește cu o stare aproape permanentă de anxietate. Evită să conducă pe distanțe lungi, îi este teamă să rămână singură, doarme greu și simte că orice senzație din corp poate ascunde o problemă medicală gravă. A făcut investigații, iar medicii i-au spus că este sănătoasă. Și totuși, teama nu dispare.
Dacă această persoană ar merge la psihoterapeuți formați în orientări diferite, fiecare ar asculta aceeași poveste. Și totuși, este foarte posibil ca fiecare să înceapă prin a-și pune alte întrebări.
Din perspectiva psihanalitică, interesul se poate îndrepta către conflictele inconștiente și către experiențele timpurii care au contribuit la dezvoltarea personalității. Întrebarea nu este doar ce se întâmplă astăzi?, ci și cum s-a ajuns aici? Ce experiențe au modelat această vulnerabilitate? Ce conflicte psihice continuă să se exprime prin simptom?
Din perspectiva cognitiv-comportamentală, atenția se mută asupra prezentului. Ce gânduri apar înainte de fiecare episod de anxietate? Cum sunt interpretate senzațiile din corp? Ce comportamente de evitare întrețin cercul anxietății și fac ca problema să se repete? Accentul cade pe mecanismele care mențin dificultatea și pe modalitățile prin care acestea pot fi schimbate.
Psihologia adleriană pornește de la o altă întrebare. Ce scop servește acest simptom în economia întregii vieți psihice? Cum se leagă el de stilul de viață al persoanei, de felul în care aceasta a învățat să se raporteze la sine, la ceilalți și la provocările vieții? În această perspectivă, comportamentul uman este înțeles ca fiind orientat către un scop. Simptomul nu este privit doar ca o consecință a trecutului, ci și ca parte a încercării persoanei de a face față prezentului, chiar dacă această soluție a devenit, între timp, sursă de suferință.
Din perspectiva sistemică, simptomul este privit și în contextul relațiilor. Ce se întâmplă în familie? Cum reacționează partenerul? Ce rol joacă anxietatea în dinamica relațională? Există tipare de comunicare sau de funcționare care contribuie, fără intenție, la menținerea dificultății?
La o primă lectură, aceste perspective pot părea foarte diferite. În realitate, toate încearcă să înțeleagă aceeași persoană. Diferența nu este dată, în primul rând, de tehnicile pe care le folosesc, ci de întrebările pe care le consideră importante. Acesta este, probabil, cel mai valoros lucru pe care îl poate înțelege cineva aflat în căutarea unui psihoterapeut. Orientările terapeutice nu sunt, înainte de toate, moduri diferite de a trata oamenii.
Sunt moduri diferite de a-i înțelege.
Tehnicile nu apar întâmplător
În acest punct, apare o altă întrebare firească. Dacă orientările terapeutice pornesc de la moduri diferite de a înțelege omul, înseamnă că și tehnicile pe care le folosesc sunt diferite? Răspunsul este da, dar poate nu din motivul la care ne-am gândi la prima vedere.
Atunci când oamenii caută informații despre psihoterapie, au tendința să compare tehnicile. Citesc despre restructurare cognitivă, expunere, interpretarea viselor, genogramă, analiza stilului de viață sau dialogul socratic și încearcă să afle care dintre ele este mai eficientă. În realitate, această întrebare seamănă puțin cu întrebarea: „Care este cea mai bună unealtă din trusa unui meșter?” Un ciocan nu este mai bun decât o șurubelniță, depinde ce ai de făcut. La fel se întâmplă și în psihoterapie.
Tehnicile nu sunt alese întâmplător și nici pentru că terapeutului îi plac mai mult unele decât altele. Ele sunt consecința firească a modului în care fiecare orientare înțelege schimbarea.
Dacă o orientare consideră că dificultatea este întreținută, în principal, de anumite tipare de gândire și de comportament, este firesc ca intervențiile să urmărească modificarea acestor tipare. Dacă o altă orientare consideră că anumite conflicte inconștiente continuă să influențeze prezentul, va folosi tehnici care încearcă să le aducă în zona conștientă și să le înțeleagă.
Dacă psihologia adleriană privește comportamentul prin prisma scopului pe care îl servește și a stilului de viață al persoanei, intervențiile vor urmări încurajarea, dezvoltarea sentimentului de apartenență, identificarea logicii private și construirea unor modalități mai curajoase de participare la viață.
Dacă perspectiva este sistemică, tehnicile vor încerca să înțeleagă și să modifice tiparele relaționale care mențin dificultatea.
Cu alte cuvinte, tehnica nu este punctul de plecare, ea este consecința unei teorii despre om.
Cred că acest lucru este important pentru cineva care își caută un psihoterapeut, pentru că explică de ce doi profesioniști competenți pot lucra diferit fără ca unul dintre ei să greșească. Amândoi pot avea o explicație coerentă pentru ceea ce fac, amândoi pot utiliza intervenții validate, amândoi pot obține rezultate. Drumul prin care ajung acolo poate fi însă diferit.
Poate că acesta este și motivul pentru care nu cred că psihoterapia poate fi redusă la o colecție de tehnici. Uneori, oamenii întreabă dacă un anumit terapeut folosește o tehnică sau alta, ca și cum aceasta ar fi elementul decisiv. În realitate, aceeași tehnică poate avea un sens diferit în două orientări diferite, iar două tehnici complet diferite pot urmări același obiectiv. În cabinet, tehnica este importantă, dar ea nu poate fi desprinsă de felul în care terapeutul înțelege omul din fața lui.
Ce spune cercetarea?
În acest punct, apare o altă întrebare. Dacă orientările sunt diferite și folosesc tehnici diferite, înseamnă că una dintre ele este mai eficientă decât celelalte? Răspunsul cercetării este, din nou, mai nuanțat decât ne-am dori. Astăzi, există suficiente dovezi care arată că mai multe orientări terapeutice pot fi eficiente atunci când sunt practicate competent și sunt potrivite tipului de dificultate cu care se confruntă persoana.
Există, desigur, situații în care ghidurile clinice recomandă anumite abordări înaintea altora. Pentru unele tulburări, există mai multe dovezi în favoarea unei anumite orientări. Pentru altele, diferențele dintre rezultate sunt surprinzător de mici.
Acesta este și motivul pentru care discuția despre „cea mai bună școală de psihoterapie” nu a dus niciodată la un răspuns definitiv. Pe măsură ce cercetarea a evoluat, a devenit tot mai clar că succesul psihoterapiei nu depinde de un singur factor, contează pregătirea terapeutului, contează experiența lui, contează orientarea în care s-a format, contează tehnicile pe care le folosește, contează problema cu care vine persoana.
Și, așa cum am văzut în prima parte a acestui articol, contează relația terapeutică.
Niciunul dintre aceste elemente nu lucrează singur. Poate că tocmai aceasta este concluzia cea mai onestă pe care o putem trage din ceea ce știm astăzi. Nu există o orientare atât de bună încât să facă inutilă relația dintre terapeut și client. Și nu există o relație atât de bună încât să poată înlocui pregătirea profesională și competența terapeutului.
Ce înseamnă toate acestea pentru omul care își caută un psihoterapeut?
După toate aceste explicații, este posibil ca cineva să rămână cu impresia că alegerea unui psihoterapeut este mai complicată decât părea la început. Eu cred (sper) că se întâmplă exact invers.
Nu cred că este nevoie să citești cărți despre psihanaliză, psihologie adleriană sau psihoterapie cognitiv-comportamentală înainte de a face o programare. Nu cred că este responsabilitatea ta să stabilești singur care este modelul teoretic cel mai potrivit pentru situația prin care treci. Cred, însă, că este util să înțelegi că, în spatele fiecărei orientări, există o anumită concepție despre om și despre schimbare.
Dacă citești prezentarea unui psihoterapeut, articolele pe care le scrie sau modul în care vorbește despre oameni și simți că perspectiva lui rezonează cu întrebările pe care le ai, acesta poate fi un criteriu legitim de alegere. La fel de legitim este să verifici dacă are o formare serioasă, dacă este acreditat și dacă are experiență în lucrul cu dificultatea pentru care cauți ajutor.
Restul începe să se construiască în cabinet. Poate că aceasta este concluzia cea mai importantă a acestor două articole. Înainte de prima ședință, putem afla multe lucruri despre un psihoterapeut, putem verifica pregătirea lui profesională, experiența, orientarea terapeutică și felul în care își prezintă munca.
Toate acestea sunt importante. Dar ele nu pot răspunde la întrebarea pe care, de fapt, fiecare om și-o pune în tăcere. „Oare voi putea lucra cu acest om?”
La această întrebare, nu răspunde nici Google, nici un articol și nici cea mai impresionantă listă de diplome. Răspunsul începe să apară abia în momentul în care doi oameni se așază față în față și încep să construiască împreună o relație de lucru. Poate tocmai de aceea alegerea unui psihoterapeut nu este o decizie care se încheie în clipa în care faci programarea. Este o alegere care începe înainte de prima întâlnire, dar care se confirmă, sau nu, în cabinet. Iar dacă ar fi să rezum tot ceea ce am încercat să spun în aceste două articole într-o singură idee, probabil că aceasta ar fi:
Nu încerca să găsești școala de psihoterapie perfectă sau psihoterapeutul perfect. Încearcă să găsești un profesionist bine pregătit, a cărui perspectivă asupra omului are sens pentru tine și alături de care poți începe, cu încredere, una dintre cele mai importante conversații din viața ta.
